Meulièrele este, pentru periferie, ceea ce reprezintă stilul haussmann pentru Paris. Diferența fiind că nu s-a impus peste noapte, ci s-a consolidat treptat, ca răspuns la nevoi și transformări urbane succesive. Astăzi, nu poți să te plimbi prin Sceaux, Nogent-sur-Marne, Maisons-Alfort, Montreuil sau chiar Meudon fără să dai peste casele cu fațadele pixilate, simboluri ale cartierelor suburbane de case pointers. Dar cum a ajuns această piatră să modeleze reprezentarea arhitecturală a întregii zone?
Inițial, meulița este o piatră naturală extrasă din solul din regiunea Île-de-France, în special din Seine-et-Marne și Essonne. La început, era folosită pentru fabricarea motoarelor de moară — de aici și denumirea sa. Aspră, rezistentă și în cantitate mare, a fost considerată inițial un material modest, departe de pietrele prețioase ale cartierelor elegante din Paris, și a permis construirea unor clădiri de uz utilitar: pereți, dependințe, case rurale.
La acea vreme, nu era încă vorba despre o suburbie în sensul modern al termenului, ci despre sate, terenuri agricole și zone de legumicultură. Meulița era preferată pentru motive practice: era abundentă, durabilă și economică. Aspectul estetic conta mai puțin. Uneori, era acoperită cu un strat de tencuială, alteori amestecată cu alte materiale. I
Este în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când totul se schimbă radical. Parisul se aglomerează, transporturile se extind, iar localitățile din jur înregistrează o creștere explozivă a populației. Cererea de locuințe devine uriașă, în special din partea unei clase de mijloc care tânjește după spațiu, aer și zone verzi.
La meulière, deja prezentă și bine stăpânită, devine atunci o alegere evidentă. Însă modul în care este folosită se schimbă. Nu mai reprezintă doar un material funcțional: ea capătă valențe de simbol social și urban. Casuțele își multiplică aparițiile, iar piatra este lăsată la vedere, combinată cu cărămida, ceramică și fier forjat. Începe să se contureze un stil distinctiv și recunoscut.
Imediat după aceea, meulița depășește limitele locuințelor private. Școli, primării și clădiri publice adoptă această stilistică, în special sub cea de-a Treia Republică. Declinată după cel de-al Doilea Război Mondial în favoarea altor modele urbane, meulița își reia în zilele noastre locul în centrul atenției, fiind apreciată pentru anumite accente estetice, iar protejarea acestei arhitecturi caracteristice regiunii franciliene, pe care o putem descoperi uneori în capitală, devine o prioritate.
