Cronică istorică pentru 3 septembrie la Paris: Adoptarea primei Constituții din istoria Franței

La data de 3 septembrie 1791, Adunarea Națională Constituantală adoptă la Paris prima Constituție scrisă din istoria Franței. La doi ani după începutul Revoluției Franceze, textul pune capăt monarhiei absolute și instituie o monarhie constituțională în care suveranitatea aparține de acum Națiunii. O revoluție politică pe hârtie, dar echilibrul său nu va rezista mult mai mult de un an.

La 3 septembrie 1791, deputații adunați la Paris își încheieau demersul început cu mai mult de doi ani în urmă: să ofere Franței o Constituție. În sala Manège, amenajată lângă palatul Tuileries, Adunarea Națională Constituante aprobă textul care va deveni prima Constituție scrisă a Franței. După secole în care organizarea politică a monarhiei se sprijinea pe un ansamblu de legi fundamentale, obiceiuri și tradiții, regulile puterii sunt astfel înscrise într-un text constituțional.

Drumul parcurs de la 1789 este considerabil. Pe 17 iunie 1789, deputații din a treia stare s-au proclamat Adunarea Națională. Trei zile mai târziu, adunați în sala Jeu de Paume de la Versailles, au jurat să nu se separe până nu va fi oferită o Constituție regatului. Apoi au venit căderea Bastiliei, noaptea din 4 august și aboliția privilegiilor, iar în cele din urmă Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată la 26 august 1789. Aceasta este plasată în fruntea Constituției din 1791, oferind noului ordini politic propriul său nucleu de principii: libertate, egalitate în fața legii, drepturi naturale și suveranitatea națională.

Éphéméride du 3 septembre à Paris : L'adoption de la première Constitution française à Paris — Retour de Varennes. Arrivée de Louis XVI à Paris, le 25 juin 1791. La berline royale, escortée par la Garde nationale, entre dans Paris au niveau de la barrière du Roule. Jean-Louis Prieur, dessinateur ; Pierre-Gabriel Berthault, graveur, 1791. Copyright : CC0 Paris Musées / Musée Carnavalet – Histoire de Paris.

Între jurământul de la Jeu de paume și 3 septembrie 1791, Revoluția franceză și-a schimbat profund natura. Ludovic al XVI-lea și familia regală au părăsit Versailles pentru Paris în octombrie 1789, după zilele de 5 și 6 octombrie, și s-au instalat la palatul Tuileries. Adunarea îi urmează în capitală și își stabilește cartierul în sala Manège. Centrul puterii politice franceze s-a mutat la Paris, unde strada, cluburile, presa și secțiile pariziene cântăresc din ce în ce mai mult în cursul evenimentelor.

În special, un episod a zdruncinat încrederea deja fragilă dintre rege și Revoluție: fuite à Varennes, în noaptea 20–21 iunie 1791. Ludovic al XVI-lea și familia sa încearcă să părăsească Parisul în clandestinitate înainte de a fi recunoscuți, arestați apoi readuși în capitală. Evenimentul a alimentat suspiciunea unei rupturi definitive între suveran și națiunea revoluționară. Cum să construim o monarhie constituțională în jurul unui rege care tocmai a încercat să fugă? Acesta este însă pariul deputaților constituanți.

Constituția adoptată la 3 septembrie nu elimină monarhia, ci o transformă radical. Textul afirmă că "suveranitatea este una, indivizibilă, inalienabilă și imprescriptibilă" și că "aparține Națiunii". Regele nu mai domnește printr-o suveranitate proprie: exercită un putere definită și limitată de Constituție. Franța rămâne o monarhie, dar Ludovic al XVI-lea este de acum rege al francezilor, și nu mai rege al Franței în sensul tradițional al termenului.

Puterea legislativă revine unei Adunări Naționale Legislativă Unică, aleasă pentru doi ani. Însă regele deține puterea executivă: el numește miniștrii, conduce administrația și dispune de competențe importante în materie diplomatică și militară. Dar nu poate nici să dizolve Adunarea, nici să legifereze singur.

Un mecanism trebuie să asigure un echilibru între cele două puteri: veto-ul suspensiv. Ludovic al XVI-lea poate refuza temporar să sanctioneze un decret adoptat de deputați, însă opoziția sa nu este definitivă. Dacă legislaturile următoare votează din nou același text, în condițiile prevăzute de Constituție, voința regelui ajunge în cele din urmă să fie învinsă. Suveranul poate, așadar, să încetinească legea, dar nu să o îngroape definitiv.

Pe hârtie, ruptura cu Regimul vechi este imensă. Constituția proclamă că nu mai există "nici nobilime, nici ierarhie, nici distincții ereditare, nici distincții de ordine, nici regim feudal". Ea anulează de asemenea privilegiile și afirmă egalitatea cetățenilor în fața legii. Ordonul social, întemeiat juridic pe naștere, lasă loc unei societăți a cărei membri, în principiu, sunt supuși aceluiași drept. Dar această egalitate civilă nu înseamnă încă egalitate politică.

Constituția din 1791 organizează într-adevăr un vot censitar indirect și diferențiază cetățenii în funcție de capacitatea lor de a participa la viața politică. Pentru a fi considerat cetățean activ și a participa la adunările electorale primare, un bărbat trebuie în mod necesar să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani, să fie domiciliat de ceva timp în oraș sau în comuna respectivă și să plătească o contribuție directă echivalentă cu mai multe zile de lucru. Electorii însărcinați apoi cu alegerea deputaților îndeplinesc condiții de avere și mai ridicate.

O parte importantă din populația de sex masculin rămâne astfel în afara votului, în timp ce femeile sunt excluse din cetățenia politică. Declarația drepturilor omului proclamă egalitatea în drepturi; sistemul electoral instituit cu doi ani mai târziu rezervă însă exercitarea directă a puterii politice unei fracțiuni din populație. Această contradicție devine rapid unul dintre punctele de fricțiune ale Revoluției.

După ce Constituția a fost finalizată la 3 septembrie 1791, Adunarea desemnează o delegație de 60 de deputați însărcinați să prezinte textul lui Ludovic al XVI-lea. Documentul original păstrat de Arhivele Naționale poartă încă urmă materială a acestei secvențe istorice: este într-adevăr un „Decretul Adunării Naționale din 3 septembrie 1791”. Însă regele nu îl acceptă în acea zi.

Louis XVI își anunță acceptarea pe 13 septembrie, înainte să se prezinte a doua zi în fața Adunării. Pe 14 septembrie 1791, în aceeași sală a Manège-ului Tuileries, el își depune solemn jurământul față de Constituție. Reproduceri, pe care le păstrează astăzi muzeul Carnavalet, au imortalizat scena și amintesc cât de mult momentul a fost văzut ca istoric. Monarhia constituțională franceză poate funcționa oficial… dar este deja minată din interior.

Din Varennes, o parte dintre revoluționari nu mai crede în sinceritatea regelui. Pe de altă parte, Ludovic al XVI-lea acceptă un sistem politic care îi reduce semnificativ prerogativele. În Paris, mișcarea republicană, încă minoritară la începutul Revoluției, și-a câștigat teren. Fusilladea de la Champ de Mars din 17 iulie 1791, în timpul căreia Garda Națională deschide focul asupra unei mulțimi venite să ceară decăderea regelui, a scos la iveală, în mod deschis, rupturile din tabăra revoluționară.

Adunarea Constituțională se dizolvă la sfârșitul lunii septembrie 1791 și, la 1 octombrie, îi ia locul Adunarea Legislativă. Se naște astfel o experiență politică aproape complet nouă în Franța: să coexiste o reprezentare națională aleasă și un rege moștenitor, fiecare deținând o parte din putere. Iar această experiență va fi scurtă!

Războiul declarat Austro-ului în aprilie 1792, înfrângerile militare, teama unei contrarevoluții, folosirea veto-ului regal și suspiciunile de legături între Curte și puterile străine accelerează ruptura. La Paris, tensiunea politică escaladează până la insurgența din 10 august 1792. Palatul Tuileries este ocupat, Ludovic al XVI-lea și familia sa se refugiază în fața Adunării Naționale, iar regele este suspendat din exercițiul funcțiilor. Cu mai puțin de un an de la intrarea în vigoare, monarchia constituțională de 1791 a murit în fapt. La 21 septembrie 1792, Convenția Națională abolește regalitatea. A doua zi, Republica devine noul regim al Franței.

Constituția din 3 septembrie 1791 a avut o existență foarte scurtă. Cu toate acestea, importanța sa istorică depășește cu mult durata în care a funcționat. Pentru prima dată în Franța, exercitarea puterii politice este organizată printr-o Constituție scrisă care consacră suveranitatea națională, stabilește competențele instituțiilor și supune chiar și pe rege unui ordin juridic superior. Textul nu a întemeiat nici o democrație modernă, nici un regim parlamentar așa cum îl înțelegem azi; reprezintă mai degrabă o încercare, rapid depășită de evenimente, de concilia moștenirea monarhică cu principiile născute din 1789.

Și locul unde această primă experiență constituțională franceză s-a înfiripat rămâne parte din peisajul parizian, deși sala Manège a dispărut la începutul secolului al XIX-lea. Se afla de-a lungul grădinii Tuileries, în apropierea actualei Rue de Rivoli, în primul arondisment al Parisului. Acolo, la 3 septembrie 1791, deputații au crezut că pot închide capitolul revoluționar stabilind în sfârșit regulile noului regim. Dar istoria avea să le demonstreze, în mai puțin de 12 luni, că Revoluția era încă departe de a-și fi scris ultimul capitol!

Pentru a aprofunda subiectul:

Efemeridele zilei de 10 august la Paris: Cucerirea Palatului Tuileries de către Sans-Culottes
La 10 august 1792, Sans-Culottes au luat cu asalt Palatul Tuileries într-o zi sângeroasă care a sunat clopotul de moarte pentru regalitate și monarhie în Franța. [Citeşte mai mult]

Pe urmele monumentelor dispărute: Unde puteți vedea rămășițele Palatului Tuileries din Paris?
Știați că? Celebrele grădini Tuileries au adăpostit cândva un palat. Era Palais des Tuileries. Rămășițele acestei reședințe regale, care acum a dispărut, sunt împrăștiate în întreaga lume. Iată unde le găsiți în Paris. Sunteți gata să explorați trecutul capitalei? [Citeşte mai mult]

Această pagină poate conține elemente asistate de IA, mai multe informații aici.